Despre farmecul lucrurilor plictisitoare

Un festival cât un an din viață

Sep
28

La vremea la care scriu rândurile astea, Festivalul Internațional de Teatru Oradea, ediția a II-a, e aproape de final. Au mai rămas două weekend-uri cu spectacole pentru copii, dar „grosul” s-a sfârșit. Am avut de toate, a fost cel mai bogat festival la care am lucrat – peste 80 de spectacole în 13 locații diferite, și totul ținut de o mână de oameni.

Adesea, avem obiceiul să-i aplaudăm pe cei pe care-i vedem în lumina reflectoarelor (actori mai mult sau mai puțini talentați), să-i criticăm pe ei și prestațiile lor, să ne dăm cu părerea despre absolut orice am văzut – căci numai lucrurile invizibile nu atrag critici (cum îmi zicea cineva, cândva). Ei bine, un festival înseamnă mai mult decât vreau bilete la Maia Morgenstern!! sau cine joacă în „Moromeții”?? sau de ce nu vindeți, dom’le, abonamente?!.

Înseamnă ore de muncă în birouri, pe scenă și în spații mai mult sau mai puțin convenționale. Înseamnă planificare, modificare, modificare la modificare, telefoane cu sutele, încurcături, reparații de încurcături, scuze, nervi, plânsete, urlete, mai multe urlete, și mai multe urlete, decizii luate în grabă, decizii planificate, comunicare, intuiție, mailuri, dar cel mai mult și cel mai mult, înseamnă oameni. Pentru că poți să ai viziunea și mijloacele, dacă îți lipsesc resursele alea umane de neprețuit (și nu, încă n-avem roboți care să monteze decorul – cel puțin nu la noi în teatru).

Am avut zile în festival cu 8-10 spectacole, toate ținute de aceeași mână de oameni. Oameni care n-au avut viață personală, familie, sănătate și liniște. Oameni care atunci când vedeau apeluri de la cunoscuți, le dădeau automat reject, pentru că așteptau alte telefoane de la cei ce veneau în festival. Oameni care au mâncat unde au putut și când au putut, fie între două mailuri, peste tastatură (cazul meu – fericit, de altfel), fie între două înșurubări la scenă, cu stres și tensiune la fiecare înghițitură.

Scriu toate astea ca să rămână consemnat că, din când în când, n-ar strica să le mulțumim oamenilor nevăzuți din festival. Poate vă-ntrebați de ce oamenii fac toate astea dacă-s bani puțini și recompense spre deloc? Răspunsul e simplu: le-a intrat microbul teatrului în corp și nu-i chip să se dezbare…

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *