Cum a fost: Târg de iarnă la Moszkva Cafe

Ieri am ajuns, pe nepusă masă și neprogramat, la Winter Fair – Târgul de iarnă organizat de cei de la Moszkva Cafe. La acest târg erau invitați să participe toți cei care fac produse artizanale (hand-made-uri: de la bijuterii, ornamente, jucării, până la… săpunuri sau murături). Cum ziceam, am ajuns acolo neprogramat. Dar m-am bucurat teribil să văd câtă lume produce chestii „de casă” în Oradea! Continue reading Cum a fost: Târg de iarnă la Moszkva Cafe

Dileme feminine: crema de mâini

Pentru că iarna aceasta am avut “plăcerea” de-a experimenta nişte temperaturi extreme (vă reamintesc că s-a ajuns şi la -21 grade Celsius în Oradea), şi eu am avut prilejul de a testa nişte creme de mâini. Foloseam una în mod obişnuit, dar iarna asta am dat-o gata şi nu am mai găsit aceeaşi firmă (era primită din afară, nu şi n-am fost prea curioasă de marcă). Aşa că m-am trezit în faţa raionului de cosmetice căutând o cremă bună de mâini. Toate au cam aceleaşi ingrediente (glicerina, aloe, gălbenele, etc.), însă cum ştii s-o alegi pe cea potrivită numai după nume? Tocmai, că nu poţi, şi-atunci te lansezi în teste. Continue reading Dileme feminine: crema de mâini

Stimaţi domni taximetrişti,

Am să-ncep această scrisoare declarându-vă eterna mea recunoştinţă şi admiraţie. Nu am permis (şi nici n-am vreo dorinţă să-l iau în viitorul apropiat), şi m-am bazat pe voi încă de la primele mele ieşiri în oraş (se-ntâmpla prin liceu asta). De-atunci mi-aţi fost alături la bine şi la greu, şi am învăţat să mă bazez pe voi şi mai mult, să depind de voi. Sunt o petrecăreaţă şi-o comodă, însă de fiecare dată am avut înţelegere şi sprijin, chiar dacă uneori erau orele prea mici pentru o comunicare fluidă de ambele părţi. Continue reading Stimaţi domni taximetrişti,

Ştiri cu zăpadă

Pentru că de câteva zile încoace “iarna a luat prin surprindere autorităţile şi cetăţenii” – expresia preferată a tuturor, doar cine s-ar aştepta să ningă tocmai în februarie?!, ştirile din presă sunt, cum altfel, cu zăpadă. Unii se duc prin oraş şi pozează nămeţii, alţii – ce-au scris ceilalţi despre ei. Unii ar vinde-o, doar-doar să mai scape de ea, alţii protestează pentru parcările în care, evident, nu se poate parca, cum ar fi cele de pe Str. Primăriei (care încă nu sunt curăţate).  Continue reading Ştiri cu zăpadă

Poale dulci, curcan şi zăpadă

Ziua a doua oficială de viaţă în Moldova a-nceput cum nu se poate mai bine: a niiiins! Nu vă-nchipuiţi potopul de pe lume, ci doar aşa, de teste, niţică zăpadă, dar parcă aerul era deja altfel. Şi pentru c-am venit cu schiori profesionişti, era musai să ne deplasăm înspre pârtie, să testăm zăpada. Acuma, între noi fie vorba, nu-s mare amatoare de sporturi de frig (pentru că, în mare, DETEST frigul), da’ asta nu-nseamnă că n-am fost de gaşcă şi am stat acasă, ci dimpotrivă. Continue reading Poale dulci, curcan şi zăpadă

Merii Crismăs

Da, e vremea aia din an în care suntem bombardaţi cu SMS-uri care mai de care (de departe, cel mai fain e primit de la Raluca, şi e prea tare să nu-l reproduc aici – da’ ceva mai jos*), cu telefoane de la oameni care, în general, nu ştiu cu cine vorbesc, din prea mult entuziasm şi dorinţa de-a comunica oricui, până la urmă, că e sărbătoare, plus beutură şi mâncare din plin. Continue reading Merii Crismăs

Nume pentru cuţu

A ajuns la noi ieri după-masă, un pic cam neaşteptat, pentru că sunt sigură că nimeni din familie n-a făcut o cerere specială pentru un căţeluş drăguţ, şi totuşi… :D După entuziasmul din primele clipe, apoi întrebări pentru fostul proprietar, apoi “înţelegerea” sexului – ei da, avem un healthy little puppy – and it’s a BOY! :)

La mine a fost dragoste la prima “atingere”, şi tind să cred că s-a întâmplat la fel cu toţi membrii familiei: bineînţeles, e o noutate, şi toată lumea părea să-l fi uitat pe celălalt câine al familiei, care stătea liniştit în cuşca lui şi probabil se simţea exclus (apropo, Bro, cum ziceam că-l cheamă pe Dog?!). Da, e o problemă în familia Ştef. De câte ori primim un animal de companie, şi se întâmplă destul de des, doar locuim la casă, şi deh, avem (sau aveam) toată ziua animăluţe mişunând prin cele două curţi… ei bine, niciodată nu le numim. As in, luni întregi o strigăm pe pisică “Mâţa” sau pe câine “Căţel” sau “Cuţu” and that’s it. Neam de ignoranţi, aş zice. Singura diferenţă a fost când am avut o pisică neagră, superbă, care se numea Mia, şi pe care-a dat-o mama (în ciuda protestelor vehemente ale fratelui meu şi ale mele) unei fetiţe care-a venit în vizită la noi, şi s-a amorezat pe loc de ea. În rest, toate animalele sunt, la noi în curte, doar animale. Ah, şi-a mai avut mama o tentativă de botez, data trecută când am primit 2 câini: pe unul l-a botezat Feisbuc, pentru că auzise ea ceva dubios, şi ne vedea că stăm toată ziua la calculator, iar pe celălalt Gugăl, pentru că găsea şosetele lui taică-meu în nisip, unde le îngropa Feisbuc. :))

Astfel, am decis ca data asta lucrurile să stea un pic altfel. Încă de aseară, căutăm nume pentru cuţu. Ca să n-aibă şi ăsta soarta tristă a neamurilor lui precedente. Eu am venit cu propuneri gen Gumbo, Garlic, Guido, Găluşcă (my personal favorite) sau Ţombi (sugerat de Eliza). Dar NU şi NU: frate-meu e decis că trebe un nume mai autoritar. Gen Fuhrer sau Hitler (are o pasiune mai nou pentru nazism :))). Bine, după cum urmează să vedeţi în poze, căţelul n-are în niciun caz mutră de agresiv, e mai degrabă un căţeluş leneş şi grăsuţ, deci un nume mai… chill ar trebui să-i găsim.

Sugestii, careva? :D

[slideshow]

Recenzie de carte: Casa Spiritelor

Titlu original: La Casa de los Espiritus

Autor: Isabel Allende

Naţionalitate: chiliană

Ecranizare: The House of the Spirits (1993)

De acelaşi autor: Eva Luna, Cuentos de Eva Luna, El plan infinito, De amor y de sombra, Paula, Afrodita, Hija de la fortuna, Retrao in sepia, Zorro, Ines del alma mia, La suma de los dias.

Se pare că dimineaţa de duminică e singurul moment al săptămânii în care pot să stau în tihnă, alături de o cană cu ceai cald şi ciocolată, pentru a-mi savura ritualul de lectură. Dacă duminica trecută mă plângeam c-am fost o leneşă, şi că n-am reuşit să termin decât 2 cărţi anul acesta, ei bine, săptămâna aceasta am dat gata o carte pe care n-am putut s-o las din mână. În aşa hal a fost de captivantă cartea asta, încât nu puteam să mă pun la somn fără să fi citit încă un capitol-două.  Continue reading Recenzie de carte: Casa Spiritelor

Azi, în chineză

Dimineaţa tipică de miercuri – zi de iarnă. Mailul obişnuit de la Kudika, zăpadă afară, o iarnă ce nu mai vrea să plece, frig, vreau soare, căldură, 40 de grade cu plus, etc.

Da, e clar. Musai să-mi schimb numele. Sau măcar să-mi mai iau unul, e foarte “fashionable”, din câte am înţeles. :D
Acum 2 săptămâni am aflat că m-ar chema Ahlam pe la arabi, azi evident c-o să aflu cum m-ar chema la chinezii ăia muuulţi, mâncători de orez. Pe mine şi pe alte câteva sute de mii de femei, fireşte :))

Quiz: Ce nume chinezesc ţi se potriveşte?

Iaaar rezultatul: de azi, să-mi ziceţi şiiii — aham, that’s right — drum-roll — Weici. Na, că nu v-aţi aşteptat la asta, huh? ;)

Weici – dragoste, sensibilitate

Eşti o persoană sentimentală şi sensibilă, care crede că lumea va deveni mai bună. Sociabilă din fire, ai numeroase cunoştinţe, urăşti singurătatea şi cauţi atenţie de fiecare dată. Îţi place să fii înconjurată de prieteni şi să te bucuri de acele clipe. Nu suporţi rutina şi de aceea încerci sa faci ceva diferit de fiecare dată. Fiecare zi trebuie să fie unică pentru tine. Alintată şi pasională, eşti adepta relaţiilor lungi deoarece te ataşezi foarte repede de partener şi te îndrăgosteşti imediat. Vrei o persoana romantică, înţelegătoare, care să te sprijine şi să îţi fie alături când ai nevoie.
*sursa foto: aici

What goes up…

must come down, right? Sau… What goes around, comes around. Pe scurt, azi despre all-mighty-karma-bitch.
Da’ ştiu, ştiu. Ce-şi face omul cu mâna (piciorul) lui, se numeşte lucru manual. Şi ştiu că mi-am atras astea asupra mea, da’ ce ţi-e şi cu omul ăsta, trestie sau dansatori sau ce naiba om mai fi.

Povestea mea începe miercurea trecută când, într-un acces total necaracteristic mie de a merge la cumpărături, am aflat şi eu că “BĂĂĂ!!! Sunt reduceri la pantofi, fetelooor!!!” Probabil ştiţi zicala… o femeie nu poate avea niciodată prea mulţi pantofi. Femeie cum sunt, ergo slabă în faţa tentaţiei, atâta mi-a trebuit. Mi-am cumpărat nişte bocanci mov foaaarte drăguţi (după cum zicea o prietenă, legat de dorul meu de Timişoara…) şi nişte pantofi superbi din piele pe care-i iubesc şi-i ador şi aş dormi şi noaptea cu ei, dacă s-ar putea. Cu toc de 12 cm, vere. Că de ceva vreme mi-am dat seama că mă doare-n cot dacă sunt prea înaltă ori ba. Tocuri, că-s tânără – mai încolo opinci! No, şi i-am pozat, i-am şi pus pe feisbuc, s-a comentat, râs, distrat… alea-alea :))))

Aşaaa… şi cum mergeam eu fain-frumos pe Corso, grăbindu-mă înspre şedinţa de la teatru, iată că nimeresc şi mai fain-frumos într-o groapă miiiică, din pavajul ăla multi-lăudat cu piciorul drept. No panic, n-am căzut sau ceva… dar glezna dreaptă a făcut nişte mofturi. Povestea cu ea e veche, a fost luxată de cel puţin 4 ori, şi niciodată în gips, că n-au fost circumstanţele… long story short – am luxat-o olecuţă. Eh, am dat repede uitării glezna, pentru că joia seara, după cum tot eu mă laud, e seară de karaoke de la care nu lipsesc. Şi ce prilej mai minunat să “lansez la apă” noii pantofi decât ăsta?! Booon, mă cocoţez pe toacele de 12, ies din casă, urc în taxi, merg la piesa de teatru, apoi la quiz în Podz, apoi ceva treabă prin Lord’s şi într-un final, pe la 11 şi ceva îmi fac apariţia în Submarin, cu noile accesorii. Cânt, dansez, show de show ce-am făcut, cred c-am ajuns acasă pe la 4.

Faza cea mai faină a fost abia vineri dimineaţa… când tanti glezna s-a simţit probabil ignorată, şi-a vrut musai să capete niţică atenţie. S-a umflat, s-a colorat – pe scurt, vineri seara nici pomeneală să mă sui din nou pe toace. Mamăăă, şi ce chin şi jale pe capu’  meeeu… Iarăşi, plâns pe la neamuri, pe la prieteni, cerşit de compasiune pe feisbuc… tot tacâmul :(

Iată, azi se fac 4 zile de când umblu cu chestiile  mov în picioare. Nu-s aşa de rele, da’ nici aşa de faine precum superbii mei pantofi. Eh, o lecţie am învăţat: în viaţa mea nu mă mai laud cu-alţi pantofi noi!! la nimeni. Că uite ce păţesc. Sper să ţină. :D
(cel puţin până apare colecţia de primăvară…)

Despre boala serialelor

Hmm… chiar şi acum, după ce-am ales titlul, îmi dau seama că poate termenul de “boală” nu e neapărat cel mai potrivit, dat fiind faptul că unii au ajuns chiar şi la obsesie din pricina serialelor. Deci, azi despre boala/obsesia pentru seriale! :)

Eu fac parte din această categorie de oameni “bolnavi”, care aşteaptă cu sufletul la gură să apară următorul episod (asta în cazul serialelor care încă se filmează), sau care devorează episod după episod şi nu stau potoliţi până nu ştiu că s-au pus la somn după încă un sezon vizionat. Bineînţeles, n-am fost dintotdeauna aşa… În adolescenţă nu prea m-am dat în vânt după seriale, tocmai din motivul că te ţin legat, şi că trebuie tot timpul să “stay tuned for next week”. Apoi, ajungând la facultate, stând în cămin şi neavând teveu (nu ştiu de ce consideram că numai la teve poţi vedea aşa ceva – silly ME), am zis că iar scap teafără şi întreagă. Da’ lovitura avea să vină mai curând decât mă aşteptam, când, în anul 1, în vacanţa de Crăciun, am venit acasă. Am făcut o vizită celei mai bune prietene, şi la insistenţele ei (remember, Stella?! ;) ), am acceptat volens-nolens, mai mult nolens, să mă uit la primul episod din Grey’s Anatomy. No, atâta mi-a trebuit. I-am cerut să-l văd şi pe al doilea… şi după patru episoade mi-am dat seama că damn!, m-a prins flama. But it was so good!! :D

Şi după cum zice mommy dearest, începutu-i greu, sfârşitul – tragic! Am devorat toate sezoanele din Grey’s până am ajuns la zi (cred că era sezonul 4 sau 5), apoi Gossip Girl (care nu mi-a plăcut nu ştiu cât de mult, dar deh!, trendul), apoi ţin minte că, tot la insistenţele unui prieten, m-am apucat de Californication. M-a lovit atât de tare dragostea pentru Moody, încât am văzut primele 3 sezoane în 3 zile (eh, eram în sesiune…). Pentru că deja eram la zi cu astea 3, am decis că-i musai să mă întorc la clasici: am dat gata sezoanele din Sex And The City foaaarte repede, şi-am trecut la Gilmore Girls. Apoi, mi-am dat seama că pot foarte bine să jonglez cu serialele… şi-am început JAG (reminiscenţe din copilărie – voiam tare mult să mă fac avocat atunci!), Ally McBeal şi Friends (pentru că nu le văzusem la teve când le-a fost vremea), Quantum Leap (tot din copilărie, că-mi plăcea de nenea Scott), şi The Nanny (da, avusesem o dorinţă să mă fac şi Mary Poppins ;)). Evident, nu mi-au scăpat Two And A Half Men, The Simpsons şi Family Guy. Pretty soon, mi-am dat seama că ajunsesem să mă uit la aprox 15 seriale în acelaşi timp, când am dat şi de Lie To Me (absolutely brilliant, I tell you!), The Tudors, apoi United States of Tara (fascinaţia mea pentru bolile psihice – şi-ăsta-i genial!!), Big Bang Theory (m-a corupt frăţiorul), Glee (şi-ăsta fantastic, mai ales că se cântăăă!! :D) şi CSI:NY (pentru că eram şomeră azi-vară şi am descoperit că şi criminalist voiam să mă fac, tot când eram mică).

Bun, după toate astea… am decis să iau o pauză. Am ajuns la zi cu toate, aşa că stau liniştită momentan, şi aştept să se mai termine din ele, pentru că vreau neapărat să mă uit şi la House M.D. sau Seinfeld, ah, şi neapărat SouthPark.

[slideshow]

Evident, la final nu-mi rămâne decât să vă rog, prieteni, să-mi împărtăşiţi un serial-două la care vă uitaţi, da’ de m-a prinde iar flama… :D
*sursa foto: IMDB

Oh, Lord…

make me pure, but not yet…

Da… după cum anticipau foarte bine-voitoarele mele rubedenii, mi s-au terminat încet bateriile. Da, la mine în familie se puneau pariuri: “Oare cât mai rezistă Ioana cu ritmul ăsta de muncă?”, “Tu, ai văzut-o cât îi de slabă?! Doamne, fereşte, ce-o să fie cu ea?!”, şi alte minunăţii din partea celor care ar trebui să te susţină, nu să-ţi sape groapa. În fine. ;)
Da, toate activităţile mele şi ritmul haotic mi-au venit de hac. Culcat la ore târzii, mâncat la ore neregulate (asta când îmi aminteam să mănânc, c-au fost şi zile în care noaptea, în pat, mă tot gândeam ce uitasem eu să fac în ziua respectivă), s-au adunat. De câteva zile sunt posesoarea fericită a unei răceli de toată frumuseţea! Şi nu mai vrea să treacă. Şi-am încercat multe leacuri, pe bune că da. Acuma, antibiotice nu. Nu mai vreau. Mi s-a urât să-nghit pumni de augmentine care să mă facă să văd stele verzi şi alte şi alte minunăţii din laboratoare. Eu am încercat cu cocktailul meu clasic, care-a funcţionat foaaarte bine până acum (miere+pălincă de la Maramu’ – thanks Mery! :)), tequila, jeggarmeister, propolis, apoi mujdeiuri, mâncăruri picante, ceai de imunitate, lămâie, miere, portocale, clementine, strepsils, tantum verde, tic-tac, fanta de lămâie – băi, pe toate le-am luat. Că numa’ nu voiam să accept faptul că tre’ să trec la pastile. Dar adevărul crunt m-a lovit de dimineaţă, când, încercând vocalizele mele normale (adică să cânt după calculator, na! :P), am rămas fără voce. No, mută de-a dreptul. Asta în condiţiile în care diseară tre’ să recit poezii la Cenaclu. Cred că-s mulţi oameni care se bucură, eh, măcar cineva o face pe Ioana să tacă, nu?! :) . Da, se-ntâmplă. Mie, cam de două-trei ori pe an. Da’ fiţi pe pace, că-mi revin eu, şi reiau binecunoscutele mele poliloghii. :)

Închei c-o scrisoare din inimă, pentru Doamne-Doamne.

Dear God,

This is me, humble and all, asking for my voice back.

Love,

Ioana