Despre farmecul lucrurilor plictisitoare!

jurnal online, să-i zicem!

Dezamăgirea intitulată Oscars 2012

Feb
27

Mai bine că nu le-am văzut oferite live, că de mult m-aş fi aruncat în Criş. N-am să-ncep cu frustrările pe care le-am tot bolborosit, de genul: “ASTEA-s filme de Oscar? Oameni sunteţi voi, ăştia de la Academie?” – legate de nominalizări. N-au văzut DRIVE oamenii ăştia? Îs prea boşorogi, şi l-au scăpat cu vederea? Sau e prea indie filmul? De unde până unde să bagi BRIDESMAIDS în liga asta care se vrea a fi elitistă (dar nu e)? Le-a plăcut de THE ARTIST pentru că au prins vremea filmului mut? Ca să nu mai zic că THE DESCENDANTS e un film atâta de uşurel, că merge să-l vezi în vacanţă, nu la Oscaruri… (more…)

Despre răbdare

Jan
15

De ce ne e atât de greu să ne ţinem de cuvânt, atunci când vrem să realizăm o schimbare la noi? Vorbesc despre o shimbare majoră, care ţine de un obicei sau, ştiu eu, de o chestie care face parte din caracterul/comportamentul tău de ceva vreme, şi acum vrei să nu mai fie acolo. Poate pentru c-ai primit nenumărate reacţii negative din partea celor din jur, sau poate (în cazul cel mai fericit) ţi-ai dat seama singur şi ai tras semnalul de alarmă.

Iar cei apropiaţi ar trebui să-ţi fie aproape (că de-aia îi numeşti aşa), şi să te susţină, şi să te ridice în nenumăratele încercări de-a reuşi, pentru că, să fim sinceri, io nu prea cunosc super-oameni care s-o fi reuşit din prima. Şi vrei din tot sufletul să-ţi iasă, şi începi şi speri, pentru că, nu-i aşa, speranţa moare ultima! (“şi totuşi, moare!” îmi amintea cineva recent…) Dar când o porneşti pe drumul fără de întoarcere, ai nevoie să fii înarmat cu toată energia pozitivă de care poţi face rost, să ai prieteni în jur care să te apere de tine însuţi şi, mai mult, să fii răbdător. E un drum atât de anevoios, cu-atâtea suişuri şi coborâşuri, cu întoarceri, renunţări iar la final s-ar putea să te aştepte mult-dorita victorie. Aşa că, Doamne, dă-mi răbdare! Dar dă-mi-o acum!!! 🙂

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=toiM1B6E2ww&fs=1&hl=en_US]

PS: Is it true that you can’t always get what you want, but if you try sometime, you might find you get what you need?

Despre dreptul la replică

Jan
10

Ziceam aseară c-aş vrea s-o las mai moale câteva luni (bun, e optimistă perioada asta estimată, dar nah, încerc, totuşi!), pentru că simt că se acumulează foarte multe lucruri şi nu e neapărat bine pentru mine să mă desfăşor sub un stres pe care în mare parte mi-l cauzez singură. Spun că mi-l fac cu mâna mea, pentru că au fost nişte situaţii pe care le-am văzut, s-au petrecut sub ochii mei, şi totuşi am rămas pasivă şi n-am făcut absolut nimic pentru a mă pune împotriva curentului. M-am lăsat dusă pe apa sâmbetei, cu toate principiile alea ale mele.

Am eu ideile mele şi gărgăunii mei (sunt conştientă de asta), dar cred că cel mai mult mă irită faptul că unii oameni vorbesc fără să cunoască. Nu ştiu să mă fi deranjat vreodată vreo chestie mai mult decât să fiu acuzată de lucruri pe care nu le-am spus sau făcut. Nu sunt o personalitate, nu ţin să fiu vedetă, am eu cercul meu de prieteni în care mă desfăşor, şi totuşi, în momentul în care îmi ajung la urechi minciuni sfruntate despre activitatea mea, păi să mă ia naiba dacă nu mă doare, jur. Şi ce-i mai rău e că-s nervi din ăia pe care nu-i pot controla, şi mai că nu plâng de ciudă pentru faptul c-am fost o fraieră şi n-am spus nimic, chiar dacă asta ar fi însemnat să rănesc pe cineva la rândul meu. De ce mă încăpăţânez să trăiesc cu ideea că “ce mie nu-mi place, nu fac altuia”, când văd că nu mai respectă nimeni nimic în lumea asta? Iar când vreau să mă apăr, pentru că am şi problema asta, cu justificarea în faţa lor, atunci nu mi se dă şansa. Pentru că oricum eşti o proastă care n-are nimic de zis niciodată, deci nu te ascultăm.

Sunt o idealistă, şi-i văd pe toţi oamenii buni şi minunaţi, iar când ei îmi înşală aşteptările, atunci sufăr enorm. Degeaba-mi spun că-i doar vina mea, că nimeni nu a pretins nimic, eu singură îi pun pe piedestal, şi tot eu sunt cea care-i dărâmă violent când calcă strâmb. Ah, şi cel mai mare defect e că iert prea repede. Cineva-mi spunea odată că-s asemenea unui preş, sau ca un câine fără stăpân. Calcă-mă cât vrei în picioare, după un timp tot eu voi fi cea care va propune împăcarea, chiar dacă nu eu am greşit, doar pentru că nu pot să suport ideea că cineva să nu fie în relaţii bune cu mine. La naiba, când o să înţeleg că NU TREBUIE SĂ FII PRIETEN CU TOATĂ LUMEA?!

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=tx3tLcb-_yI&fs=1&hl=en_US]