Despre farmecul lucrurilor plictisitoare

Se întâmplă și la case mai mari

Mar
06

Aseară, meci în Champions League: deosebit de interesant, confruntarea dintre doi titani europeni, lideri când vine vorba de branding și încasări de pe urma vedetelor echipei. Da, azi vreau să mă leg de partida dintre Manchester United şi Real Madrid. În tur, 1-1 pe Bernabeu, tragedie maximă, Realul trebuie să întoarcă rezultatul (mda, sunt fan Real Madrid, sufăr alături de echipa preferată de pe urma situaţiei triste din Primera), dar începe meciul, mingea-i rotundă, câte nu se pot întâmpla în 90 de minute? (în altă ordine de idei, cam asta a făcut şi Steaua săptămâna trecută, cu Ajax – deşi cele două echipe nu erau pe picior de egalitate, nicidecum!)

Stadionul e plin cu pancarte (Welcome home, Cristiano Ronaldo!), englezii se pregătesc de sărbătoare. Bun, meciul începe în forţă, cu ManUtd atacând de zor, ratând chiar, ocaziile se succed la poarta lui Lopez (Iker e încă în recuperare, se pare), dar la pauză e egal, 0-0. Englezii au un tăvălug iar madrilenii par că habar n-au cum se joacă fotbalul inventat de gazde, dar perfecţionat de latini.

Începe repriza a doua cu englezii din nou la atac, iar Sergio Ramos o comite (mda, mă aşteptam şi eu, ca şi voi, să fie Pepe cel cu autogolul, dar uite că aşa le-a fost norocul). Autogol Real Madrid, e 1-0 pentru gazde. E abia minutul 48. Apoi, la câteva minute distanţă doar, se întâmplă faza serii: Nani ia roşu la intrarea asupra lui Arbeloa (sau mai bine zis pălirea lui, minutul 56). Stadionul ia foc, gălăgie şi vacarm de nedescris, dar turcul a arătat cartonaşul roşu iar ManUtd trebuie să joace restul partidei în 10. Părerea mea, roşu meritat (dar despre asta a curs deja multă cerneală online). La nici 10 minute de la incident, Luka Modric egalează (cu un şut superb, bară-gol). Realul începe să respire, jocul curge în favoarea lor, toate le ies. Trec două minute şi fostul idol al englezilor aduce liniştea pe Old Trafford. Cristiano Ronaldo marchează pentru 2-1 în favoarea Realului, însă felul în care-şi ţine mâinile, parcă ar spune că-i pare rău. Le-a cerut scuze fanilor, pentru c-a marcat împotriva unei echipe pe care pare că încă o mai iubeşte). Următoarea fază controversată: în careul ManUtd, Rafael atinge mingea cu mâna, turcul se face că plouă, şi iată legea compensaţiei în fotbal, la care a făcut apel arbitrul turc: “poate e discutabil cartonaşul roşu dat lui Nani, dar uite, sunt om bun, şi las să treacă de la mine, doar n-o să elimin încă unul de la englezi, şi să mai şi dau penalty?…” Mourinho pleacă mai repede la vestiare, nu aşteaptă finalul meciului (semn de nepoliteţe, dar nu ne aşteptăm la mai multe din partea lui). E gata, fluier final, Real Madrid se califică. În conferinţa de presă, portughezul declară că “cea mai bună echipă a pierdut”. Frumos din partea lui.

Dacă aceste faze s-ar fi întâmplat în România, am fi discutat următoarele săptămâni despre arbitru, care n-a ţinut cu noi, despre adversarii care şi-au dorit mai mult victoria (seriously, who says that?!), iarăşi despre turci, ce neam de oameni sunt, despre soarta care nu ţine cu noi. Dar la englezi nu e aşa. La ei vin următoarele meciuri, următorii adversari/competiţii. Sunt îndureraţi, dar îşi acceptă soarta şi se uită la viitor (unlike some other folks we know…).

PS: azi, Real Madrid aniversează 111 ani de la înfiinţare. La mulţi ani, zic! :)

2 Responses to Se întâmplă și la case mai mari

  1. no,,, da indie-i bumbu de laic?

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *