Nașterea la Maternitatea Pelican din Oradea

alexandruÎntrerupem liniștea care s-a depus peste acest blog – credeți-mă, subiecte ar fi fost din plin, dar timp – ioc, pentru un breaking-news cu întârziere: în viața noastră a apărut bebe Alex! Pregătiţi-vă, urmează o epistolă lungă.  

Anul acesta a fost unul cu-adevărat special – am luat permisul de conducere şi la scurt timp după am aflat marea veste – aceea că vom fi părinţi! Prima grijă a fost să aleg un medic cu care să nasc, aveam o singură condiţie – să fie de la Spitalul Pelican. Nu am dorit să nasc la Maternitatea din Oradea, motivele sunt ale mele… Aşadar am găsit locul, am găsit şi medicul (dr. Cătălin Noja de la Clinica Calla), şi-am intrat în cea mai frumoasă perioadă a vieţii mele – pregătirea de a fi mamă. Controale lunare la cabinet, analize, emoţii cât casa la prima ecografie a puiuţului, lacrimi de bucurie la auzul primelor bătăi ale inimii, aflarea sexului copilului, pregătiri, pregătiri, pregătiri… fiecare femeie ştie ce presupune o sarcină. Iar timpul a făcut ce-a ştiut el mai bine – adică a trecut cu repeziciune, iar noi ne-am trezit aproape de momentul final. Două lucruri mi-am dorit încă de la începutul sarcinii: să nasc natural şi să alăptez cât mai mult. Primul lucru nu mi-a ieşit. Din mai multe motive a trebuit să aleg operaţia cezariană, dar am încredere că toate lucrurile se întâmplă cu un motiv. La al doilea voi reveni ceva mai târziu în text.

În ziua hotărâtă, 20 octombrie, am ajuns la Spitalul Pelican dimineaţa, înainte de ora 8. Foarte repede mi-am făcut internarea, căci pe secţie mă şi aştepta personalul medical să începem. Am intrat în cameră, m-am îmbrăcat în cămăşuţă, am fost pusă pe pat, mi-au pus sonda, aparatul de monitorizat bebeluşul… şi am intrat în sala de operaţii curând. Mi-a fost foarte frică de internare şi spitalizare, ca să vă spun adevărul. N-am mai fost niciodată anesteziată (rahianestezie) sau operată, şi nu ştiam cum va reacţiona corpul meu. A fost o senzaţie mega-ciudată… Simţeam tot ce se întâmpla mai jos de piept, dar fără durere, de parcă aveam un aspirator gigant în pântece. La puţină vreme după ce m-au tăiat, la ora 9.09 s-a născut bebe Alex. L-am auzit plângând şi imediat l-am văzut – o bilă mov urlătoare. Nimic nu se compară cu emoţiile trăite în acel moment… după ce medicul mi l-a arătat, l-a dat neonatologului pentru măsurători şi atunci am auzit – greutatea: 4340 gr, ce uriaş! De-atunci a primit porecla URIAŞUL în Maternitate, aşa-l numeau toate asistentele. Scor APGAR 10/10. Mi l-au adus apoi şi l-au lipit de mine. Eram topită. Apoi l-au dus pe secţie şi au continuat operaţia. Nu-mi amintesc mare lucru după, mă simţeam extenuată (?!) şi parcă am aţipit un pic. La o oră şi un pic după m-am întors în salon. Imediat asistentele de la neonatologie mi l-au adus pentru ora magică, mi l-au pus pe piept şi am adormit amândoi, vegheaţi de proaspătul tătic. Pentru că eram anesteziată, n-am avut voie să-mi mişc capul în sus şi în jos, dar puteam să-l mişc stânga-dreapta. Pe la ora 16 mi-am mişcat din nou capul şi mi-am ridicat perna, iar pe la 18 mă plimbam deja (asistentele m-au îndemnat să mă ridic din pat, să încep recuperarea). Mă durea locul operaţiei, e drept, dar am avut puterea să fac câţiva paşi şi chiar m-am simţit mai bine. Medicul de gardă care a venit să ne viziteze seara ne-a spus să cerem analgezice când şi dacă e cazul, să nu fim eroine degeaba. N-am cerut decât în a treia zi, când mai simţeam înţepături. Până la finalul zilelor de spitalizare (am petrecut cinci zile în spital) mă puteam deja ridica singură din pat şi deplasa în voie.

Despre mine v-am povestit, acum să vă spun şi câteva detalii despre spital şi personalul de acolo. Pentru mine a fost o experienţă foarte plăcută şi le mulţumesc tuturor celor care ne-au îngrijit – de la medici, la asistente, neonatologi sau voluntari. Camera nu era foarte mare, suficientă cât să încapă două paturi şi două scaune pentru tătici (nu se recomandă vizite – dar cine să-i asculte pe medici?! – ai mei au luat cu asalt spitalul încă din prima zi în care am născut). Tatăl are acces permanent (dacă dorea să doarmă acolo, se plătea în plus), iar ceilalţi musafiri între orele 14-17. Este interzis accesul copiilor (cu excepţia fraţilor bebeluşului), pentru că aceştia sunt purtători de germeni patogeni. Toţi musafirii sunt obligaţi să se dezinfecteze la intrare, şi se recomandă să nu atingă copilul (cam greu, pentru mama mea, care a fost foarte nerăbdătoare să-l ia în braţe pe cel mic). Nu mi-a plăcut temperatura din salon – aveam constant către 30 de grade – mult prea cald; mai deschideam geamul, dar afară era frig bine, mai porneam ventilaţia, dar nu puteam s-o lăsăm mult pornită. Personalul a fost foarte amabil – băteau tot timpul la uşă înainte să intre, primeam rapid ce ceream (un flacon cu apă, sau o cămaşă nouă, tampoane de vată, etc.). Mâncarea o comandam în fiecare seară pentru a doua zi, catering OK, nimic deosebit – papa pentru o mămică proaspătă, cu multă sfeclă roşie în meniu. Bebeluşul era adus la cerere – nu ni i-au lăsat cu noi în salon pentru că eram ambele operate, şi era destul de greu să ne ridicăm la ei. Plus că nu mi se instalase lactaţia, şi n-aş fi avut ce să-i fac dacă plângea de foame – aşa că noaptea ni-i duceau pe secţie, iar noi ne odihneam un pic. Eu n-am prea dormit în prima noapte, auzeam toate zgomotele din spital, dar după aceea n-am avut probleme cu somnul.

Bagajul meu a fost unul mult prea mare – n-aveam nevoie de multe dintre lucrurile pe care le-am cărat cu mine, pentru că de la spital am primit mai tot. Bagajul conţinea hainele pentru ieşirea din spital (mămică + bebe), trusa de cosmetice (perie de dinţi, pastă, un piaptăn, un gel de duş, dintr-astea femeieşti) şi alte câteva chestii de mămică – precum chiloţi de unică folosinţă (foarte utili) şi crema cu lanolină pentru sâni. Ne-am cumpărat ulei de cocos pentru bebe, pe care l-am dat asistentelor să-l folosească după băiţă, şi mănuşiţe ca să nu se zgârie (avea unghiile lungi). În ultima seară înainte de externare am fost invitaţi să participăm la băiţă, am învăţat cum se schimbă un scutec şi am primit materiale informative pentru venirea acasă.

Doresc să le mulţumesc în mod deosebit asistentelor şi doamnelor doctor de la Neonatologie. Noi am pornit mai greu cu alăptarea, şi dacă n-ar fi fost doamna dr. Dana Barbeş, poate acum la 6 săptămâni bebeluşul meu ar mânca lapte praf. A fost alături de mine cu sfaturi, a stat cu mine şi cu bebe să-l ataşez corect la sân, să-l învăţ să sugă. Pentru că, vedeţi voi, bebe Alex s-a născut mare şi înfometat… şi cum în primele două zile a primit lăptic cu seringa, s-a cam obişnuit cu binele – iar de la mine din sân nu prea venea mare lucru – prin urmare aveam un bebe nerăbdător care urla când vedea că trage de câteva ori şi nu vine nimic. Am reuşit să-i dau lăptic cu sistemul de nutriţie suplimentară (despre care am aflat cu câteva săptămâni înainte de a naşte, mulţumită Copilei blonde), şi mai apoi am început să alăptez normal. Bebe e bine acum, mănâncă şi creşte. Cel mai important – doamnele doctor oferă consiliere în alăptare mămicilor care întâmpină dificultăţi, şi toate acestea pentru a oferi ce e mai bun copilului, cum cred că ne dorim cu toţii.

Detalii despre serviciile şi costurile Spitalului Pelican găsiţi pe site-ul lor. Noi am plătit pentru naştere şi toate serviciile aferente suma de 4600 de lei. Maternitatea Pelican organizează şi cursuri de Şcoala Mamei, iar dacă participaţi (şi vă recomand cu mare căldură, noi acolo am aflat cele mai multe informaţii), preţul acestor cursuri se decontează din preţul naşterii. Le doresc viaţă lungă şi să ofere în continuare servicii de calitate!

PS: Mulţumiri speciale se cuvin şi domnului doctor Noja, care a fost alături de noi în toată această epopee şi m-a făcut să-mi păstrez optimismul şi zâmbetul pe buze. Vorba dumnealui, o sarcină nu e o boală! ;)

3 thoughts on “Nașterea la Maternitatea Pelican din Oradea”

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *