Despre farmecul lucrurilor plictisitoare!

jurnal online, să-i zicem!

La cinema, după 3 ani

Mar
06

Cele care sunteți mămici și aterizați pe blogul meu, poate mă-nțelegeți (ceilalți, faceți un exercițiu de imaginație). De când a apărut bebe Alex în viața noastră (de fapt, chiar dinaintea apariției lui, pentru că nici gravidă nu prea am servit cinema), deci de-aproape trei ani, n-am mai călcat într-un cinema. Bine, nici alegeri nu prea am în Oradea  (dar asta-i altă poveste, una nefericită și nu e a mea s-o spun), pentru că a rămas un singur cinema, și-ăla e de mall, adică s-a dus demult epoca cinema-ului independent, ca prin mai toată România. În fine.

Am făcut rezervări în timpul ăsta, am încercat, dar o dată o febră a lui bebe (voiam să văd Bohemian Rhapsody), altădată dădaca a schimbat un pic planul și n-am apucat să refac rezervarea (în perioada în care-am dezvoltat obsesia pentru Lady Gaga – deci voiam să văd A Star is Born), și uite-așa a trecut și 2018. Plus că de când ne-am făcut cont de Netflix, hai să zicem c-am devenit comozi, preferăm să lenevim pe canapea la un serial (că-s mai scurte și nu necesită îmbrăcat/ieșit din casă/lăsat copilul cu alții).

Așa că după lupte seculare care-au durat trei ani, a dat norocul peste mine și gașca de la serviciu m-a scos în lume la film. Și nu la orice film, ci la ăl’ mai lăudat, care le-a luat tuturor piuitul la ediția 2019 a Premiilor Oscar: Green Book. O poveste superbă, inspirată din fapte reale (genul meu preferat de film, mai nou), premiată pe la mai toate premiile care contează (deși am oleacă nelămuriri de ce doar Mahershala Ali a înhățat premii, și Viggo nimica) și per ansamblu, un film buuun.

E o poveste care descrie începutul prieteniei dintre un italo-american din Bronx (Tony Lip, jucat de un burtos și mâncăcios Viggo Mortensen) și un negru virtuos la pian (Dr. Don Shirley, interpretat de multiplu-premiatul Mahershala Ali), în contextul anilor ’60, al fraților Kennedy și-al Sudului segregat. Tony e priceput la relații publice (ce mi-a plăcut replica asta din film!), adică e un șef de sală de la unul dintre faimoasele restaurante din New York (Copacabana), priceput într-ale șofatului și bun cu pumnul. Pe el îl alege domnul doctor (care nu-i doctor de oameni, ci în muzică) ca șofer/bodyguard în turneul său prin sud. Bineînțeles că au aventuri, memorabilă pentru mine e scena în care Tony îi oferă niște pui prăjit doctorului („Kentucky fried chicken, in Kentucky!”), sau cea în care managerul localului din Alabama nu-i permite lui Don să ia cina în restaurant, pen’că-i negru.

Dacă lași la o parte faptul că la Oscaruri, să spui o poveste despre rasism (cu un alb în rol principal, care la final se termină roz-bonbon, cu îmbrățișări pentru toată lumea) încă îți mai aduce premiul cel mare, și ignori pur și simplu toată vâlva creată de faptul că avea probabil cele mai mici șanse să câștige (lumea pe Twitter numea filmul CRASH 2, în memoria ceremoniei din 2006 când Crash i-a lăsat pe toți mască), poate fi un film chiar plăcut. Dar ce știu eu, nu-s decât o altă albă care s-a bucurat într-o seară de marți într-o sală mică de cinema, alături de alți câțiva oameni (cred că eram cea mai tânără din public), de o poveste faină și de Viggo The Italien Mortensen. Sfârșit.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *