Despre farmecul lucrurilor plictisitoare!

jurnal online, să-i zicem!

FITS 2013, partea a doua

Jun
17

V-am povestit zilele trecute despre cum a decurs prima zi în minunatul Sibiu, învăluit în teatru, cu parfum de festival. N-am avut vreme să colind prea mult pe la spectacole, am ales să asist la prezentările de la bursa de spectacole, şi nici vremea n-a prea ţinut cu mine (ploua pe la amiază în Sibiu, ceva de groază…). Dar am reuşit să ajung joi seara, de la ora 19, la un spectacol tot de-al gazdelor, O POVESTE JAPONEZĂ (regia şi adaptarea semnate de Yasuda Masahiro, după o piesă originală de Chikamatsu Monzaemon – un basm vechi, japonez, transpus de un regizor invitat din Ţara Soarelui Răsare). A fost un spectacol care m-a impresionat (nu atât datorită poveştii, cu care nu prea pot relaţiona – cultura lor e tare îndepărtată de mine, personal – ci datorită felului în care arăta spectacolul!). Vizual, un show foarte reuşit – cred că s-a muncit enorm la capitolul mişcare – că nu poate fi taman uşor să dai replici minute în şir cu corpul contorsionat. Decorul, costumele, muzica frumoasă – toate au contribuit la crearea unei atmosfere de neuitat. Am stat foarte atentă pe tot parcursul spectacolului, încercând să înmagazinez cât mai multe detalii.

Spectacolul montat la Sibiu este o adaptare după piesa „Onna Goroshi Abura no Jigoku” („Asasinarea unei femei în infernul de ulei”) scrisă la 1721 și jucată în mod special pe scena de bunraku și kabuki. Aceasta este prima montare în Europa a unui spectacol de teatru ce are la bază o piesă a dramaturgului japonez Chikamatsu Monzaemon.

Mai apoi, vineri, după o aventură culinară unde numai alături de prieteni poţi răzbi (despre care vă povestesc într-o postare viitoare), am ajuns sechestraţi în camera de hotel, în aşa hal ploua afară – nici pomeneală să ieşim la spectacolele de stradă pe care ni le promitea generosul program al festivalului… 🙁 Am ieşit din cameră abia pe seară, la timp să ajung la spectacolul lui Szabo K. Istvan (directorul artistic de la Teatrul Szigligeti din Oradea) – realizat cu Trap Door Theatre din Chicago, USA: CUVÂNTUL PROGRES SPUS DE MAMA SUNĂ TERIBIL DE FALS. Un text de Vişniec, dureros (cum sunt cam toate, părerea mea).

După ce şi-a pierdut fiul în război, un cuplu exilat revine la ce a rămas din casa lui şi încearcă să se adapteze la o viaţă nouă, alături de noi vecini şi sub un nou regim. Măcinaţi de durerea lor nemângâiată, cei doi pornesc în căutarea trupului fiului lor pentru a-l îngropa cum se cuvine.

O replică m-a marcat în acest spectacol, şi p-aia am s-o ţin minte cât oi trăi: “In this country, a happy mother is a mother who knows where her child is buried.” Brrr… Dar hai să nu ne întristăm…

În rest, îmi aminesc cu drag de ploaie, prieteni şi aventuri culinare… dar despre toate acestea, în curând!

*foto – site-ul sibfest

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *