Despre farmecul lucrurilor plictisitoare

Femeie la volan!

Feb
24

Dar nu așa începe povestea de azi, și anume cu un avertisment. Ea începe undeva în copilărie, când mergând des la bunicii din partea tatălui, într-o comună de lângă Aleșd, mi se întâmpla să „cer” să se oprească mașina de câteva ori, pentru că… aveam stomacul sensibil. De-acolo au apărut niște frici total justificate pentru mintea mea de copil (mașină = rău). Ai mei n-au avut mașină, la liceu mergeam cu tramvaiul, nu i-am dus dorul. Am împlinit 18 ani fără a fi punctați de stresul prin care treceau colegii mei, și-anume orele de condus. Și-a fost bine.

Apoi a venit facultatea în alt oraș, eu tot fără mașină și permis în CV. Mi-am găsit și așa de lucru, n-a fost bai mare că nu conduc. Urmează întoarcerea acasă, găsit loc de muncă, găsit iubit. Iubit care s-a interesat de ce n-am carnet, transformat apoi în soț dornic să bea și el o bere seara în oraș. I-am promis că după nuntă mă apuc de școala de șoferi.

M-am ținut de promisiune (mi se părea aiurea s-o fac înainte de nuntă, cu atâta birocrație cu actele schimbate din cauza numelui nou) și m-am înscris. Pe recomandare am ajuns să am un instructor minunat, un bun pedagog căruia-i mulțumesc acum, la cinci luni de la îmbarcarea în călătorie (d-nul Vîlceanu de la Școala Decebal).

Mi s-a părut că nu mă potrivesc în peisaj. Vedeam tineri în jur și mă gândeam man, o fi un motiv pentru care te sfătuiesc ăștia mari să faci școala de șoferi la 18 ani… dup-aia e mai greu cu învățatul. Dar fricile mele s-au dovedit a fi nejustificate, plus că de când ședeam țanoșă în spatele volanului, parcă nici rău nu-mi mai era (da, știu, șoferului nu-i e niciodată rău când conduce) și lumea își găsise cursul. Am descoperit că-mi place să conduc și nu m-am descurajat când am picat prima oară la traseu. Nu eram pregătită să dau examenul ăla…

Ce-am învățat, din toată aventura obținerii permisului?

  1. Școala e primul pas. Urmează munca de unul singur. În școală pui doar bazele, îți faci doar o idee despre ce urmează (cazul meu). N-am avut părinți cu mașină, nu m-a dus bunicul pe câmp cu Dacia… am luat ore suplimentare pentru că nu m-am simțit pregătită la finalul celor 15 ședințe de condus.
  2. Teoria ca teoria, practica ne „omoară”. Oamenii conduc respectând regulile doar când e musai (au poliție în față). Nu tu semnalizări, ieșiri, încadrări… e foarte derutant pentru un boboc în trafic – n-avem de unde „ghici” încotro o iau „profesioniștii”.
  3. Polițiștii nu-s acolo să te încurce. Adică-și fac treaba pe pilot automat. A fost diferență între primul examinator și al doilea. Primul, foarte serios și tăcut, ironic și plin de comentarii vehemente după ce m-a picat (am înțeles c-am greșit, nu-i nevoie să mă porcăiești suplimentar, și-așa mă simt eu ca o cizmă). Al doilea, glumeț din prima, m-a ținut de vorbă și nici n-am simțit stresul examenului; l-am prins într-o zi bună? Se prea poate. Cum ți-e norocul? Da, cred că norocul este o componentă decisivă când vine vorba de luatul permisului.

Aseară am ieșit cu mașina în oraș. Nu condusesem încă o mașină pe timp de noapte, nu eram obișnuită cu mașina – și mi-am dat seama că e doar începutul. Șofatul e o chestiune de experiență… nu se învață peste noapte, se exersează cu multă răbdare. Unii spun că e bine să ai pe cineva în dreapta, alții că te încurcă… soluția ta e să găsești ce-i mai bine pentru tine… un fel de whatever floats your boat, cum s-ar zice.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *