Femeie la volan!

Dar nu așa începe povestea de azi, și anume cu un avertisment. Ea începe undeva în copilărie, când mergând des la bunicii din partea tatălui, într-o comună de lângă Aleșd, mi se întâmpla să „cer” să se oprească mașina de câteva ori, pentru că… aveam stomacul sensibil. De-acolo au apărut niște frici total justificate pentru mintea mea de copil (mașină = rău). Ai mei n-au avut mașină, la liceu mergeam cu tramvaiul, nu i-am dus dorul. Am împlinit 18 ani fără a fi punctați de stresul prin care treceau colegii mei, și-anume orele de condus. Și-a fost bine.

Apoi a venit facultatea în alt oraș, eu tot fără mașină și permis în CV. Mi-am găsit și așa de lucru, n-a fost bai mare că nu conduc. Urmează întoarcerea acasă, găsit loc de muncă, găsit iubit. Iubit care s-a interesat de ce n-am carnet, transformat apoi în soț dornic să bea și el o bere seara în oraș. I-am promis că după nuntă mă apuc de școala de șoferi.

M-am ținut de promisiune (mi se părea aiurea s-o fac înainte de nuntă, cu atâta birocrație cu actele schimbate din cauza numelui nou) și m-am înscris. Pe recomandare am ajuns să am un instructor minunat, un bun pedagog căruia-i mulțumesc acum, la cinci luni de la îmbarcarea în călătorie (d-nul Vîlceanu de la Școala Decebal).

Mi s-a părut că nu mă potrivesc în peisaj. Vedeam tineri în jur și mă gândeam man, o fi un motiv pentru care te sfătuiesc ăștia mari să faci școala de șoferi la 18 ani… dup-aia e mai greu cu învățatul. Dar fricile mele s-au dovedit a fi nejustificate, plus că de când ședeam țanoșă în spatele volanului, parcă nici rău nu-mi mai era (da, știu, șoferului nu-i e niciodată rău când conduce) și lumea își găsise cursul. Am descoperit că-mi place să conduc și nu m-am descurajat când am picat prima oară la traseu. Nu eram pregătită să dau examenul ăla…

Ce-am învățat, din toată aventura obținerii permisului?

  1. Școala e primul pas. Urmează munca de unul singur. În școală pui doar bazele, îți faci doar o idee despre ce urmează (cazul meu). N-am avut părinți cu mașină, nu m-a dus bunicul pe câmp cu Dacia… am luat ore suplimentare pentru că nu m-am simțit pregătită la finalul celor 15 ședințe de condus.
  2. Teoria ca teoria, practica ne „omoară”. Oamenii conduc respectând regulile doar când e musai (au poliție în față). Nu tu semnalizări, ieșiri, încadrări… e foarte derutant pentru un boboc în trafic – n-avem de unde „ghici” încotro o iau „profesioniștii”.
  3. Polițiștii nu-s acolo să te încurce. Adică-și fac treaba pe pilot automat. A fost diferență între primul examinator și al doilea. Primul, foarte serios și tăcut, ironic și plin de comentarii vehemente după ce m-a picat (am înțeles c-am greșit, nu-i nevoie să mă porcăiești suplimentar, și-așa mă simt eu ca o cizmă). Al doilea, glumeț din prima, m-a ținut de vorbă și nici n-am simțit stresul examenului; l-am prins într-o zi bună? Se prea poate. Cum ți-e norocul? Da, cred că norocul este o componentă decisivă când vine vorba de luatul permisului.

Aseară am ieșit cu mașina în oraș. Nu condusesem încă o mașină pe timp de noapte, nu eram obișnuită cu mașina – și mi-am dat seama că e doar începutul. Șofatul e o chestiune de experiență… nu se învață peste noapte, se exersează cu multă răbdare. Unii spun că e bine să ai pe cineva în dreapta, alții că te încurcă… soluția ta e să găsești ce-i mai bine pentru tine… un fel de whatever floats your boat, cum s-ar zice.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *