Cum stă treaba cu gramatica
Nu ştiu alţii cum sunt, dar mie-mi place tare mult gramatica limbii române. Şi mă pricep şi s-o pun în practică. Încă de când eram io aşa, mititică (da, bă, am fost şi coptil, n-am avut mereu cei 1,75m desculţă), mi-a plăcut să scriu CORECT. Probabil are a face cu faptul c-am înţeles din prima care-i faza cu “câţi de i sunt în copii”, sau de ce e “s-au” şi “sau”, etc. Adevărul e c-am avut noroc de o învăţătoare minunată, şi faptul că mama lucrează şi ea în sistem, ei bine, n-a lăsat loc de greşeală: totul s-a taxat.
Trecem peste liceu rapid, că aici nu prea eram conştientă de colegii pe care-i aveam (adică de cât de mult respectau ei sau nu gramatica noastră), şi ajungând la facultate, mi-am dat seama că sunt printre puţinii care se pot lăuda cu o gramatică impecabilă. În anul I chiar am avut, ambele semestre, materia respectivă (asta pentru că şi-au dat seama, de sus, că licenţele – chiar şi alea de la litere – erau execrabile când vine vorba de uzul limbii române). Şi primeam dictări la seminarii, iar seminarista ne momea cu puncte-n plus la examen pentru o dictare fără greşeli. Când a văzut că eu deja încasasem 3 puncte în plus, a zis că GATA, pentru mine s-a închis porţia. Da’ a fost OK, mi-am dat seama că e bine să fii Ioana când vine vorba de proper use of grammar. 🙂
Mai apoi, mi-am dat seama că dacă eu pot să ofer o gramatică impecabilă, acelaşi lucru îl aştept şi de la semenii bloggeri. Nu o dată mi s-a întâmplat să închid instant o pagină pentru că nu mi-a plăcut numărul mare de greşeli. Da, înţeleg că errare humanum est, dar să nu uităm şi de partea a doua cu perseverare diabolicum. Astfel am ajuns să mă includ în categoria de “grammar nazi”. Ştiu că asocierea nu-i tocmai foarte fericită, dar, în fond, şi eu sunt foarte drastică la capitolul acesta.
Iar la final, vă rog, vă implor: voi ăştia de publicaţi în online: mama mă-sii, căutaţi sau întrebaţi înainte de-a trânti prostii mai mari decât casa. Sunt oameni care vă citesc, care vă iau de buni, deci aveţi o responsabilitate. Am zis! 😉
PS: postul a venit cu inspiraţie de la Emilia, care mi-a arătat o foarte frumoasă imagine pe facebook, ştiind cât de mult preţuiesc io limba asta de comoară. Thanks again, dear! 😉
Bine ai venit in club. 😛
he, he – eu n-am intrat acum! Eram deja acolo, doar că nu-i ştiam numele! 😉
Eu recunosc, am probleme cu asa ceva. Nu dau vina pe nimic, este doar urmarea tuturor lunilor petrecute la bunici. Problema: imi place sa vorbesc ca-n Ardeal, din toate punctele de vedere…
Nu-i nicio problemă în folosirea regionalismelor, Graţi! Singura chestie care mă deranjează e uzul corect al iii-urilor, al cratimei, al formelor verbale corecte… Bagă şi regionalisme, nu-i bai! 🙂
Asa este..Sa stim sa vorbim si scriem corect este un lucru important..Pacat ca tot mai putini tin seama de asta..De exemplu : "noua generatie" (da,si eu fac parte din ea – cica) este "stricata" de fenomenele facebook,messenger si altele..Sa scrii cu cateva prescurtati si cum iti vine mai repede poate e bine pentru mess dar e grav cand apare acelasi fel de scris si in caietele de scoala…
Exact aşa ar trebui să fie: uite, eu, de exemplu, chiar şi-n lista de messenger folosesc limba română. Şi scriu cu diacritice când e vorba de română, cu accente în franceză sau spaniolă, şi în chirilice în sârbă, pentru că aşa consider eu că trebuie să fie! 🙂
da,asa este bine.Eu,din pacate,m-am obisnuit prea mult sa scriu fara diacritice..Dar in rest,incerc sa scriu cat mai corect..
Eşti la obiect cu postul tău. Cred că ar trebui să dai un copy-paste, de fiecare dată când vezi un articol mai puţin corect. Până la urmă nu cred că s-ar supăra cineva. 😀
Da, poate c-ar fi bine, însă nu ştiu cât de mulţi "s-ar bucura". Până la urmă, nu-ţi gâdilă orgoliul să fii numit agramat, dacă eşti ditamai blogger-ul. 😉