Despre farmecul lucrurilor plictisitoare!

Hai că nu v-am povestit de ceva vreme despre peripeţiile de miercurea seara la cinema-ul nostru drag (care în curând nu va fi singurul, şi Doamne, ce-au să se mai schimbe lucrurile…!). Aseară am fost să vedem Conan 3D. Şi nu, nu e o glumă, chiar aşa se numea filmul. Nu Conan – Barbarul, cum ar fi trebuit, ci cu menţiunea specială datorată tehnologiei. În fiiiine.

Povestea cred că o ştiţi: Conan s-a născut într-un trib de barbari, a fost scos din mă-sa chiar de către taică-său, prin ceea ce avea să fie probabil prima cezariană, direct pe câmpul de bătălie. Tot satul i-a fost nimicit, numa’ el a supravieţuit, însă adult fiind a căutat să-şi răzbune tatăl. Evident că este şi-o profeţie veche, c-o mască ce îl va transforma în zeu pe posesor, sau o vrăjitoare care simte “descendenţii de sânge pur” de la distanţă şi una bucată poveste amoroasă, cum bine le şade poveştilor de aventuri.

Filmul a-nceput tare abrupt, ăla de la uşă a uitat să stingă becurile, şi vocea lui Morgan Freeman începuse treaba, da’ noi încă eram la stadiul de glume, deci am ratat câteva minute. Treaba a fost remediată rapid, chiar de-am fost ofuscată oleacă. Dacă debutul l-am ratat oarecum, să zicem c-am încercat să fiu atentă de-acolo înainte. Dar sincer m-am plictisit destul de repede, pentru că era mult sânge. Mult. Şi capete tăiate, şi oameni spintecaţi, numa’ d-astea (care, între noi fie vorba, sunt de fapt, preferinţele mele în materie de cinema). Foarte rapid mi-am pierdut interesul, şi până prin minutul 30, când a apărut moaca lui Conan adultul, care e – oricum – bun, dar BUN, nu mi-a revenit! :))

Apoi, citisem undeva că jocul actoricesc e tare bun, da’ aventurile lipsesc cu desăvârşire, şi trebuie să dau dreptate celui ce-a zis-o. După numai o oră de poveste se-nfruntau Conan şi ăla rău (avea nume ciudat, ca mai toate chestiile din film, so I don’t remember it). Bineînţeles, nu era confruntarea finală, da’ tot eram cu gândul “WTF?! E gata?!” /:)

Singurul element care m-a marcat la modul pozitiv, şi care m-a făcut să pot rezista cu stoicism la avalanşa de sânge a fost scurta scenă de 2 secunde, cu fundul gol al lui Conan. Priceless. S-a auzit în sală un oftat, apoi am început să râd, şi toate fetele au urmat, apoi, cu chicoteli. Însă, per ansamblu, de data asta eu am fost cea care-a cam întârziat cu mâncatul nachos-urilor, aşa de concentrată eram să-mi acopăr ochii. Sincer, a fost un film destul de violent. Şi toată lumea şedea şi n-avea treabă, eu cu Lili ne acopeream care mai de care ochii şi tresăream la fiecare 3 minute; totuşi, nu pot decât să mă-ntreb exact acelaşi lucru pe care l-a zis ea, la ieşire: Oare ajungem să fim atât de obişnuiţi cu violenţa încât vom ajunge să nu mai reacţionăm în preajma ei? I wonder…

La final, ce să vă zic? Mergeţi la Conan dacă vă plac aventurile sângeroase. Dacă sunteţi fete drăguţe, care posedaţi articole roz sau aveţi stomac sensibil, well… DON’T! 😛

PS: finalul mi-a plăcut. Era prea de tot dacă se termina altfel! 😉